Simpozionul internaţional Atelierul istoricului: surse, metode, interpretări urmăreşte să pună în evidenţă laboratorul istoricului, sursele utilizate, metodele de cercetare şi maniera de interpretare a documentelor. Care au fost sursele documentare ale istoricului? De la documente oficiale, la memorii, corespondenţă, jurnale, articole de presă, relatări de călătorie, romane autobiografice, până la registre de stare civilă, însemnări pe cărţile de cult, testamente etc. Asistăm la o lărgire a noţiunii de document istoric. efinirea noţiunii de document istoric, document literar, la critica de text, la interpretarea documentelor, la stabilirea gradului de veridicitate a documentului scris. Trebuie să precizăm că o anume relaţie dintre istorie şi filologie poate fi identificată încă în perioada umanistă, când avem încercări serioase de istoriografie, prin analiza critică a surselor documentare. Glosarele, dicţionarele, analizele filologice, analiza critică a surselor documentare: cronici, istorii, genealogii sunt subiecte care acoperă tematic preocupările de metodă şi critică istorico-filologică. Un interes major în privinţa surselor documentare şi a metodei de cercetare o regăsim în istoriografia pozitivistă sau în şcoala critică, cu tot ceea ce noul curent a însemnat, respectiv critica de texte, dezvoltarea ştiin¬ţelor auxiliare şi relaţiei dintre filologie şi istorie. În spaţiul românesc noua „şcoală“ istoriografică, cum o numesc unii istorici români, îi datora la fel de mult sub raportul metodei şi al rigorii ştiinţifice lui D. Onciul, istoric format în ambianţa vieneză, care a impus în scrisul istoric românesc acribia în ceea ce priveşte folosirea izvoarelor . Lor li s a alăturat şi Nicolae Iorga, cel puţin în partea de început a carierei. Travaliul depus de acesta din urmă pentru descoperirea şi publicarea documentelor istoriei naţionale, dar şi pentru publicarea unor studii ce au constituit veritabile repere metodologice a fost unul remarcabil. Ioan Bogdan a fost, la rândul său, specialistul care a reprezentat poate cel mai bine noul curent istoriografic, prin îngemănarea studiilor filologice cu cele istorice . Teme ca: problema continuităţii, formarea limbii şi a poporului român, instituţiile medievale, publicarea izvoarelor istorice, istoria limbii, literatura medievală, istoriei românilor din nordul Peninsulei Balcanice se puteau rezolva printr-o colaborare istorică-filologică. Dacă particularizăm doar o temă, anume istoria românilor din nordul Peninsulei Balcanice precizăm că se baza pe o cercetare interdisciplinară, filolo¬gico-istorică iniţiată şi dezvoltată la Universitatea din Cluj de către Sextil Puşcariu, lucrare Studii Istro-române, cu revista Dacoromania, şi Pericle Papahagi şi continuate, în deceniile următoare, îndeosebi de Theodor Capidan . După 1900, în noile realităţi politice apărute în România şi ca urmare a unor necesităţi obiective, de ordin ştiinţific, la uni¬ver¬sităţile din Bucureşti şi Cluj au luat fiinţă catedre specializate în studierea istoriei şi a limbii popoarelor sud est-europene şi a celor din Peninsula Balcanică, îndeosebi a po¬pula¬ţiei de origine romanică . La scurtă vreme, activitatea de cercetare a ro¬mânilor din Balcani desfăşurată de specialiştii din învăţământul superior a fost impul¬sionată prin înfiinţarea unor institute de profil la Cluj şi Bucu¬reşti . Chiar dacă interesul istoriografiei critice faţă de populaţia românească din Balcani urma la decenii bune contribuţiilor de referinţă ale slaviştilor Constantin Jireček, Vladislav Jagić şi Stoian Novaković , specialişti formaţi în ambianţa Univer¬sităţii din Viena, rezultatele cercetărilor ei nu s au lăsat mult timp aşteptate. Cei amintiţi, dar şi alţii, au reuşit, printr un efort ştiinţific de invidiat, să compatibilizeze ştiinţa istorică românească cu scrisul istoric din statele Europei Occidentale şi Centrale. Istoriografia promovată de Şcoala Analelor lărgeşte sfera documentului istoric. Chiar dacă se renunţă la forma clasică de colaborarea istorico-filologică, textul scris îşi menţine importanţa prin diversificarea surselor, prin integrarea jurnalelor autobiografice, articolelor de presă, textelor funerare, literaturii de călătorie, costumului de curte, etc. În acelaşi timp, interpretarea surselor documentare şi metodele de cercetare utilizate de istorici sunt în relaţie directă cu izvoarele, contribuind la conturarea unei imagini cât mai corecte asupra trecutului istoric. Simpozionul urmăreşte să stabilească care sunt direcţiile de cercetare din istoriografia europeană, metodele de lucru utilizate de istorici pentru cunoaşterea trecutului.